Forum
Witch Club -> Forum -> Povesti libere | << Inapoi | Inainte >> | |
Oraşele automate |
Moderatori: Mey, Grampa, Sango-chan, Ashley-chan, Himeko, Lidié, mily, Nanami, Michiru, march
|
Autor | Post | ||
lizzuk |
| ||
Gardian Membrul nr. #2986 Posturi: 178 Puncte: 775 Monede: 6634 Miros: Lapte si miere | Prefaţă Trăim. Nu înseamnă că îmi place să mă gândesc la asta sau să mă bucur pentru toţi cei vii astăzi. Lumea prezentului e aceeaşi de sute de ani: aceleaşi oraşe calde şi bine protejate, aceleaşi deşerturi prăfoase dinafara lor, aceleaşi legende stupide şi aceeaşi conducere mecanică. De sute de ani, tot ce se schimbă sunt oamenii, dar sunt prea mulţi şi prea repede înlocuiţi ca să îţi dai seama că a mai dispărut unul. Dispar încet... Toţi. Mai puţin eu. Eu sunt aici de multă vreme. Pot să mă laud că am supravieţuit Cataclismului - un cuvânt ciudat şi străin multora, numele uitat al marelui dezastru ce a zguduit întreaga planetă, cutremurând munţii, dărâmând oraşele şi înghiţind în valuri tot ce se afla în apropierea ţărmurilor. Aproape toţi locuitorii Pământului au pierit în acele doar 24 de ore de coşmar. Aceea a fost ziua în care natura a nimicit omul. Ziua Zero. Ziua în care lumea, aşa cum o cunoscuse până atunci omenirea, s-a sfârşit. Şi a început o nouă eră. Ziua întâi a adus cu răsăritul imagini sumbre. Am auzit mulţi oameni povestind despre râurile de sânge ce se scurgeau printre dărâmături, plânsetele copiilor şi scâncetele celor ce mureau şi pe care nimeni nu îi putea ajuta. Nimeni şi nimic nu fusese lăsat deoparte, tot ce-a ieşit din mâna omului a fost distrus. Unde mai ieri vedeai un mare oraş, în acea zi nu mai rămăsese decăt o câmpie de moloz şi sânge, de parcă marea mână dumnezeiască ce-a lăsat viaţa pe Pămant ne-a strâns lumea în pumn, remodelând-o ca pe o bucată de argilă. Pământ vechi s-a scufundat sub ape şi pământ nou a aparut de nicăieri. Până şi planeta a început să se rotească mai lent. Atunci, oamenii au început să sorteze rămăşiţele dezastrului, refolosind tot ce se putea pentru construirea altor oraşe şi îngropând morţii în uriaşe gropi comune. Sute de leşuri desfigurate, animale şi oameni deopotrivă au fost îngropate sub aceeaşi ţărână, fără a se ţine cont de rasa, naţionalitatea sau religia decedaţilor. Bineînţeles, în unele zone morţii erau aruncaţi direct în mare. Oricum, aproape jumătate din cei ce au murit au murit înecaţi - ce erau o sută sau două de cadavre în plus odihnindu-se pe fundul oceanului? Dar atât despre moarte. E, oricum, o chestiune ce apare şi acum în fiecare minut, undeva, la suprafaţă. Peste ea poţi să dai oricând şi, cu siguranţă, voi mai avea ocazia să vorbesc despre ea. Evoluţia noilor oraşe e însă mult mai interesantă. Au apărut aşa, peste noapte: câteva case, câteva blocuri şi câteva aşa-zise magazine, o primă încercare a omului de a-şi recrea fosta viaţă. Apoi au început să apară tot mai multe clădiri, tot mai înalte, dotate cu tot felul de sisteme apărute cu puţin înainte de Cataclism. Degeaba. Toţi încercau să se mintă că sunt în siguranţă, dar toţi ştiau adevărul: aceleaşi sisteme nu au făcut nici o diferenţă în Ziua Zero. Cu ce ar putea să îi ajute acum? Apoi a venit ideea. Nimeni nu-şi aminteşte a cui fusese, dar nimeni nu a încercat vreodată să afle. Poate era un geniu. Poate era doar un nebun îndrăgostit de povestea trandafirului Bestiei. Dacă ar fi lăsat măcar o urmă de identitate peste marea sa idee, azi ar fi fost cel mai iubit erou. Dar n-a făcut-o. Acum nu mai poate schimba nimic. Şi oricum am convingerea că acum nici nu-i mai pasă. E mort de prea mult timp - suficient pentru ca oamenii să înceapă să creadă că acele extraordinare cupole au fost acolo dintotdeauna, nefiind făcute de mână omenească. Şi nu-i greu să gândeşti aşa - cupolele transparente se văd de la sute de kilometri, uriaşe globuri de zăpadă ce acoperă oraşul. Aceasta fusese ideea anonimă ce e şi azi slăvită de toţi ce locuiesc sub clopotele de sticlă. Dar bineînţeles că nu e sticlă. Un astfel de material nu ar fi în stare să rămână intact sute de ani şi e aproape imposibil să acoperi un întreg oraş cu el. E altceva - un altceva mai uşor şi mai simplu de întreţinut decât sticla, un altceva folosit exclusiv pentru construcţia cupolelor. Cu anii, cupolele au început să fie tot mai răsfăţate - au primit roboţi-păianjen care le curăţă zilnic şi le repară crăpăturile, au primit obloane speciale şi becuri solare, astfel încât, cu toate că o zi curentă e aproape de două ori mai lungă, în oraş, oamenii au parte de cicluri de 24 de ore, cu o delimitare clară a zilei şi a nopţii. Dar uit ce e mai important. În centrul fiecărui oraş, înconjurat de o piaţă circulară, se află un turn alb, alb ca zăpada care nu cade niciodată acolo. Acesta se ridică până atinge centrul cupolei, fiind singura susţinere de care aceasta are vreodată parte. În acel turn se află adevărata inimă a oraşului. Bine ascunse de privirile indiscrete, măruntaiele turnului, în întregime cipui şi cabluri, conţin singurul program pe care roboţii - da, roboţii - îl execută şi în prezent. Ah, roboţii care le fac tuturor viaţa atât de uşoară! Au apărut odată cu nevoile oraşului. Când oraşul avea nevoie de îngrijitori pentru parcurile sale anemice, au apărut roboţii-grădinar. Când avea nevoie de tratamente si doctorii erau prea greu de găsit au apărut roboţii-medicali, într-o gamă largă, de la asistente la chirurgi. Când orăşenii au încetat să mai vrea să traverseze terenurile sterpe spre alte oraşe şi s-au hotărât să se limiteze la oraşul lor, în care oricum nu existau prea multe locuri în care ar putea să meargă, au fost introduse mijloacele de transport în comun robotizate, iar când un prim numar de persoane a fost exilat dintr-un oraş din cine stie ce motiv, au apărut roboţii-paznic, cei mai anoşti roboţi pe care i-am întalnit vreodată. Pe scurt, există un robot pentru orice. Există până şi un robot care livrează copii. Nu, nu face parte din roboţii-medicali. Mai degrabă l-aş putea clasifica drept un robot-curier. În lumea asta în care până şi simplul act de concepere a unui copil poate ucide unul sau, de ce nu, ambii parteneri, unica şansă de supravieţuire a speciei pare a fi deţinută tot de roboţi. Undeva pe această planetă există o fabrică de copii şi, sincer, îmi pare rău că nu am acces la informaţiile referitoare la acea unitate, cum aceasta pare a fi cel mai interesant lucru peste care am dat în ultimele decenii. Dar nu, nu ştiu nimic înafară de faptul că există. Nici măcar nu am idee cum arată roboţii-curier. E un mister, un mit, asemenea variantei copilăroase a naşterilor: dacă în era precedentă bebeluşii erau aduşi de berze, era curentă se prezintă cu o idee într-adevăr nebunească. Azi, fiecare familie (denumire dată unei perechi de oameni de sex diferit, legaţi între ei de programul reţelelor de căsătorii) primeşte mai devreme sau mai târziu unul , doi sau mai mulţi copii. Totuşi, nu-ţi imagina că roboţii anonimi le lasă pe prag un bebeluş adormit în scutecul său alb. Nu. În ziua de azi, copii nu mai sunt într-adevăr copii. Apar în sânul familiilor lor la o vârstă destul de înaintată, ştiind deja să meargă, să vorbească sau să scrie. Poate ai început deja să te gândeşti la asta, dar nu strică s-o formulez o dată şi eu: viaţa în oraşe e mult prea uşoară. Acelaşi lucru e dovedit de prezenta stare a lucrurilor. Dacă n-ar fi fost atât de uşor, dacă n-ar fi fost convinşi că au creat societatea perfectă a viselor lor, oamenii de ştiinţă ar fi putut să dea mai departe secretul funcţionării acestor oraşe. Dar o viaţă atât de frumoasă merita traită, ceea ce lăsa prea puţin timp în care un învăţat să se ocupe de discipolii săi. Astfel, în fiecare an numărul lor a scăzut, până au dispărut cu toţii. Şi iată cum Oraşele Autonome, centrele perfecte de viaţă din care nu lipseşte nimic, înafară de adevarata libertate, au devenit Oraşele Automate - cele care, sub ochii mei, măcar, stagnează în drumul spre evoluţie, repetând mereu şi mereu aceleaşi lucruri, ca o unică maşinărie. Dar ce e de făcut? Ignoranţa a ucis ultima speranţă de upgradare a programului. *** Dar eu? Ţi-am spus deja că am trăit prea mult pentru un singur om. Şi că m-am născut înainte de Cataclism, dar am uitat să menţionez că eu nu l-am văzut cu ochii mei. Şi presupun că modul cel mai simplu ar fi s-o iau de la adevaratul început: nu am prea multe informaţii despre părinţii mei sau despre naşterea mea. Oricum, la scurt timp dupa aceasta, m-au trimis la laborator. Din nou, încă nu am aflat adevarata cauză pentru care am ajuns acolo, sau pentru care s-a întâmplat ce s-o fi întâmplat cu mine. Ştiu doar ca încă de atunci am început să devin un mic experiment, iar mâinile mele de copil erau ciuruite de ace, fie ele pentru injectii sau recoltare de sânge. Înafară de asta, nu pot spune că am avut o viaţă neplacută alături de cei cinci doctori - toţi bărbaţi - care aveau mereu grijă de mica eu, nu pot spune nici că aş fi fost sechestrată în clădirea laboratorului. Amintirile copilăriei mele aduc zile cu soare, jocuri cu alţi copii de vârsta mea şi, întotdeauna, cineva care stătea lângă mine şi care îmi citea poveşti înainte de culcare. Asta până la un anumit moment. Nu mai ştiu ce mi-au spus, cum m-au convins, dar au făcut-o. M-am lăsat adormită, aproape îngheţată, într-o cutie cu pereţi de sticlă. Poate că arătam şi eu ca Albă-ca-Zăpada, iar cel care stătea mereu lângă mine juca, poate, rolul piticului-pazic. Ştiu că era mereu cineva lângă mine, întrucât mă trezeam uneori, iar când deschideam ochii, vedeam pe cineva mişcându-se înafara cutiei mele. Şi în aceeaşi cutie am petrecut eu Ziua Zero, la fel ca o anumită perioadă ce-i urmează. Când m-am trezit cu adevărat eram în aceeaşi cutie, cu aceleaşi ace de perfuzii înfipte în braţe, dar înafara sticlei nu mai era ceea ce obişnuiam să văd înainte. Şi, spre surprinderea mea, temperatura creştea încet, iar după o nu prea lungă aşteptare, capacul etanş a fost ridicat, iar eu am fost mutată pe ceea ce am aflat ulterior ca era o targă improvizată. Apoi m-am scufundat iarăşi într-un somn adanc. M-am trezit din nou câteva zeci de ore mai târziu, scuturată de mâinile puternice ale unui bărbat pe care, în ciuda schimbărilor pe care vârsta le adusese chipului şi trupului său, l-am recunoscut cu usurinţă. Era Jon, unul din cei cinci doctori care aveau grijă de mine. Îmi vorbea în şoaptă, grăbindu-mă, încercând să ma ridice în şezut pe targa care tremura, gata să plesnească sub sforţările sale. Dar corpul meu nu putea păstra poziţia pe care el se străduia să i-o impună, iar lui nu-i luă mult să realizeze asta. Îmi aruncă trupul slăbit peste umar şi părăsi în grabă clădirea în care ne aflam. Ce-a urmat acestora mi-e greu să povestesc, întrucât, în graba cu care se mişca prin întunericul exterior şi dat fiind faptul că eu eram mai preocupată de starea propriului meu corp, nu am acordat atenţie micilor detalii, iar întreaga călătorie n-a beneficiat decât de două evenimente importante. Primul a fost apariţia unei navete de mici dimensiuni, o maşinărie ciudată, neagră, ce avea doar două scaune în cabina înghesuită. Pe unul din acestea am fost aruncată eu, pe celalalt, ţi-ai dat seama deja, l-a ocupat Jon, apăsând zecile de butoane care la vremea aceea îmi păreau complet identice, până ce maşinăria se ridicase de la sol. Şi bineînţeles, al doilea fusese aterizarea. Nu, nu a fost, de fapt, o aterizare, căci noi urcam spre cer, urcam fără vreun semn că aveam să mai şi coborâm. Şi n-am făcut-o. Ne-am continuat ascensiunea, până ce, într-un mod complet neaşteptat, vehiculul se oprise, scuturându-ne trupurile. Atunci, pentru întâia oară de la dezlipirea mea de targa aceea, Jon îşi întorsese privirea spre mine şi îmi vorbise. - Am ajuns. Zeci de întrebări alergau, împiedicându-se unele de altele în mintea mea amorţita şi, cu toate că n-am apucat să le rostesc cu propria-mi gură, majoritatea şi-au aflat răspunsul în clipele ce au urmat debarcării noastre, căci Jon începuse să vorbească, fără a verifica dacă într-adevăr îl ascult, fără a mă privi şi uneori fără a mai respira. Nu îmi mai amintesc fiecare cuvânt ce i-a părăsit buzele, dar oricum nu am nevoie de cuvintele lui acum. Pentru tine, de fapt, nu contează ce am auzit eu atunci, poate doar ce am învăţat în zilele ce au urmat. Dar e poate prea mult să măsor acel timp în zile, cum - am spus deja asta - o zi curentă drpăşeşte cu mult timpul de derulare a ceea ce alţii numesc "zi". Şi trecând peste aceasta, din locul în care fusesem dusă nu puteam delimita zilele. Acolo nu puteam vedea decât Soarele pe bolta sa, lucind într-una într-o zi interminabilă, fără răsărit, fără apus. E greu de explicat. Ne mişcam odată cu astrul, împinşi de nevoia de a-i captura razele, cum ele erau tot ce ne putea ţine în mişcare. Erau zece nave în total, toate construite după acelaşi model, modelul lui Jon. Eu ajunsesem pe Nava5 şi aceasta a fost primul meu obiect de studiu. Poate din cauza somnului prelungit de "vreo şapte ani", daca e să mă iau după vorbele lui Jon, poate din cauza luminii solare ce părea să mă găsească până şi în cele mai ascunse unghere, oboselii îi luase mult până să se facă simţită, acordându-mi suficient timp pentru a putea studia acele planuri şi a alerga dintr-un capăt în celălalt al navei în mintea mea, făcând mari paşi imaginari în timp ce îmi târam degetul peste hârtii. Pentru destul de mult timp, am putut privi nava doar cu ochii minţii, ochii mei fizici fiind nevoiţi să se fixeze fie asupra planurilor desenate grijuliu cu cerneală neagră, fie asupra camerei aproape goale în care mă aflam. Atunci simţeam o neasemuită gelozie faţă de prinţesele vrăjite din basmele copilăriei mele, întrebându-mă mereu cum putuse Frumoasa din Padurea Adormită să se marite imediat ce se trezise din somnul său de o sută de ani, pe cand eu, care abia înţepenisem şapte, nu mă mai puteam mişca deloc. Cu muşchii mei atrofiaţi şi cu trupul aproape doar piele şi os, am fost legată de patul din camera aceea îngrozitor de impersonală doar de către curelele slăbiciunii mele. Cu uriaşe doze de medicamente, ajutor şi voinţă, am reuşit să învăţ din nou să merg, să scriu şi să mănânc fara a-mi scăpa tacâmurile. Cândva, în timp ce mă chinuiam cu acestea, am reuşit să găsesc puterea de a deschide gura şi a şopti un cuvant, apoi înca unul, până când am prins destul curaj ca să comunic prin propoziţii şi fraze, reuşind să întreţin discuţii cu Jon, care obişnuia să îmi spună mereu că sunt cea mai determinată fiinţă pe care a întâlnit-o în viaţa lui. Dar am rămas în Navă în continuare, alergând pe coridoare, deschizând uşi ce dădeau mai mereu în camere goale şi, uneori, întâlnind unii din pasagerii celorlalte nave. Veneau printr-un uriaş tub metalic ce trecea de la o navă la alta. Nu-mi puteam imagina de cât curaj trebuia să dispună cineva care trebuia să treacă printr-un tunel lipit de partea inferioară a zece nave în zbor, până în ziua în care am intrat şi eu în tub. Şi, la fel ca în navă, nu puteam simţi că zbor, podeaua nu se mişca deloc sub picioarele mele. De atunci am trecut atat de des prin el încât puteam să ajung oriunde vream şi cu ochii închişi - ceea ce, ei bine, îmi folosise în puţinele dăţi când energia fusese întreruptă şi tubul rămăsese în beznă. Jon prefera însă să rămân în Nava5 cu el, spunându-mi mereu că voi avea suficient timp să mă plimb după ce ne terminăm experimentul. Şi experimentul era, în fond şi la urma urmei, efectuat pe corpul meu. Descoperise ceva ce trebuia să îndepărteze majoritatea efectelor bolii mele. Ce boală, nu ştiam şi e o prostie că nu l-am întrebat atunci. Experimentul părea să dea rezultate favorabile, cu toate că eu nu mă simţeam cu nimic mai diferită. Jon descoperise un amestec de substanţe produse de anumite insecte - insecte cel mai probabil modificate genetic - pe care el îl numise, pur şi simplu, Toxina. La putin timp după ce mă învăţase să îmi prepar singură Toxina şi îmi dăduse indicaţii precise asupra timpului şi modului injectării ei, a murit. S-a dus, aşa, pur şi simplu. Şi prima înmormântare ce-a avut loc de când Navele s-au ridicat de la sol a fost a lui. Dar n-a fost o înmormântare propriu-zisă, cum trupul său n-a fost îngropat, ci ars. Toţi cei ce locuiau în nave s-au strâns în N6, singura navă care avea un crematoriu. Şi acolo şi-au luat rămas-bun de la trupul care fusese cândva al lui Jon, trupul care începuse să ardă în spatele peretelui de sticlă. El a fost primul. Şi câte alte trupuri au luat acelaşi drum nu ştiu. Dar toţi cei plecaţi păreau atât de liniştiţi învăluiţi în luminile fierbinţi ale focului, atât de puri. Aproape frumoşi. Cumva, după fiecare despărţire şimţeam nevoia să îi mulţumesc lui Jon pentru felul în care programase totul, felul în care puteam privi cu toţii câteva clipe flăcările roşiatice dansând în jurul mortului, înainte ca panoul negru să coboare şi să ne separe de el, înainte ca trupul să înceapă într-adevăr să ardă. Simţeam nevoia să îi mulţumesc că mă lăsase să întrevăd şi această faţă a morţii; şi cum cenuşa celui plecat e lăsată să se împrăştie în văzduh, zburând pe palmele vântului, mai sus decât chiar păsarile zboară într-o libertate care multora nu le e îngăduită. Aşa am ajuns să înţeleg că moartea nu e un lucru îngrozitor; nu pentru cei morţi, doar pentru cei lăsaţi în urmă. *** Iar eu am continuat să traiesc şi dupa ce Jon n-a mai fost; şi după ce toţi cei treizeci şi doi de locuitori iniţiali ai navelor n-au mai fost; şi după ce copiii lor şi copiii copiilor lor n-au mai fost. Dar eu i-am cunoscut pe toţi - multora le spusesem poveşti când fuseseră copii. Nu poveştile ce mi se spuseseră mie; nu, era prea dificil să le mai explic ce era o prinţesă, ce era un prinţ, o vrăjitoare, un blestem; ce era dragostea adevărată şi cum se înfiripa ea în curţile vechilor castele. Poveştile ce le spuneam atunci erau altele, poveşti despre Nave, poveşti despre oraşele de sub cupole, amintiri ale oamenilor pe care-i cunoscusem. Şi am început să le inventez şi să le spun atât de demult, încât pe multe le-am uitat. Şi acum, trecând pe holurile celorlaltor nave, mai aud şoaptele unei bunici spunându-le nepoţilor poveştile pe care le auzise în copilăria sa. Poveştile mele. Poveştile pe care le-am uitat. Şi de multe ori mă strecor în grupul copiilor, aşezându-mă alături de ei pe podea şi ascultând la fel de atentă ca ei. Şi doar la sfârşitul poveştii, când copii pleacă, bunica mă salută încetişor, nu aşa cum un bătrân salută o fată, ci mai degrabă în felul în care fata ar saluta bătrânul. Pentru că, la urma urmei, eu fusesem aici înainte ca ea să se nască. Şi astfel de momente mă umplu de un sentiment ciudat, ceva ce nu pare a avea un nume, ceva al cărui nume nu am vrut vreodată să-l aflu. Şi nu ştiu în fapt, ce-l provoacă. Poate realizarea faptului că am trăit prea mult, poate lista de nume ce mi se desfăşoară brusc în minte şi feţele tuturor celor care au părăsit lumea aeriană în care eu continui să exist; poate faptul că ei toţi sunt morţi şi plutesc liberi sub cerul albastru, iar eu sunt vie dar constrânsă de pereţii Navei, de pereţii propriului meu trup. Am zile în care îmi doresc să zbor, îmi doresc atat de mult să simt că zbor, iar simpla întelegere a faptului ca eu zbor în majoritatea timpului le dă acelor gânduri un gust amar, făcându-mi mintea să se îndepărteze de ele; cel puţin pentru un timp. Dar e greu să nu revin mereu la aceleaşi idei, mai ales când sunt singură, bântuind culoarele Navei5. De cand Jon a plecat, e nava mea. Nimeni altcineva nu ar veni să locuiasca în ea, de parcă simt nevoia să îmi îngăduie mie un spaţiu mult mai mare decât le e îngăduit lor, de parcă ştiu că nu s-ar bucura la fel de mult să mă vadă dacă am locui în aceeaşi navă, de parca s-ar teme că nemurirea mea e contagioasă. Şi eu chiar mă bucur uneori că am parte de acel imens spaţiu tăcut în care să îmi arunc paşii şi gândurile, de faptul că nu sunt nevoită să salut o mulţime de oameni pe care i-aş întâlni pe holuri, de faptul că Toxina cu care e impregnat corpul meu nu poate ajunge la ei. Şi nu-i poate ucide. Pentru că pe cât e de bine primită de corpul meu, care a fost învăţat să o accepte, pe atât e ea de periculoasă pentru toţi ceilalţi. Şi când mă gândesc la asta, încep să ma bucur de nava mea. Şi pe ceilalţi îi pot vedea oricând; mi-e uşor să ajung în navele lor şi ei se bucură mereu să mă vadă, în ochii lor sclipind întotdeauna o uşoară mirare pentru faptul că încă sunt la fel ca ultima oară când ne-am întâlnit, la fel ca întaia oară când ne-am întâlnit. Iar copiii se strâng imediat în jurul meu, cerându-mi să le spun din nou o anumită poveste, cerând o poveste nouă sau, uneori, chiar detalii despre viaţa din oraşe; privindu-mă de parcă eu însămi aş fi o poveste, una pe care ei se străduiesc s-o creadă adevărată, alungând îndoiala într-un ungher întunecat al minţii, temându-se ca acea magie care mă ţine laolaltă în faţa lor să nu se destrame şi trupul meu să se împrăştie precum cenuşa în vânt, ştergând odată cu mine şi toate poveştile pe care nu le-am spus încă. Dar indiferent dacă ei cred sau nu ca e posibil, eu am trăit atat de mult deja, încât uneori am ajuns să ma tem într-adevăr de moarte, alteori să ma tem că nu o să mor vreodată. Iar eu nu pot să-mi pun capăt zilelor, căci oricum aş face-o, ar durea, iar de durere mă feresc mai mult decât de orice. Iar eu continui să exist pentru acest motiv simplu şi ciudat de copilăresc şi pentru toate celelalte motive complicate pentru care Natura a lăsat ceva asemeni mie să trăiască. | ||
Inapoi sus | | ||