Forum

Salutari. Am vazut aceasta parte a forumului si... m-am gandit sa fac ceva micut, sperand ca va placea publicului. ^__^

Va rog sa ma criticati daca fac greseli si promit ca le voi lua in seama!

Here we go.


“XII. II. MMXIII.
Stim cu totii, era un timp in care vrajitoarele erau reale, sau ceea ce credeau taranii incuiati ca este vrajitorie, nu?
Le urmareau zile intregi, fara incetare, cu torte aprinse si cu furci ce suspinau dupa sange, doar ca sa le faca sa isi marturiseasca vina.
Tinute la pamant de sfori ce le faceau incheieturile si gleznele sa sangereze si sa tremure in disperare, transpirand sudorile reci ale mortii in timp ce erau chinuite cu ceara fierbinte ce era picurata intr’un joc inspaimantator care ii incanta pe calai. Jocul mortii le oferea placere.
Te intreb, atunci cand simti durerea infundata si insuportabila a tepuselor din fier stapungandu’ti carnea cu brutalitate, facand’o sa tremure si sa elibereze sangele cald din stransoarea vietii ramase, cand agonia e asa mare incat nu iti mai poti tine ochii deschisi, cand dintii inclestati scrasnesc sub stransoare, nu ai admite cusurul vietii, spunand ca intr’adevar, esti o vrajitoare, pentru a elibera durerea intr’o moarte rapida, decat sa induri ore, zile nesfarsite de teroare macinandu’ti simturile ramase?
Asta cred cu certitudine ca s’a intamplat, moartea oamenilor nevinovati, obligati sa admita vina mincinoasa. Doar ideea in sine; ideea ca acolo chiar exista oameni care isi flutura bagheta in sus si in jos, tipand “Hocus-Pocus!”, asteptand rezultatul “vrajii” este ridicola. De-a dreptul!
Desigur, chiar si acum, unii insi inca mai cred in bazaconiile astea imposibile si stupide. Singurul lucru bun este ca nu are nimeni acces la jurnalul meu, sau oamenii cu gandire de “Evul Mediu” ar putea sa dea cu pietre in mine!
Kat.”

Lasand pixul liber din stransoare, il las din mana, rostogolindu’se pe birou, pana la cana verde, plina cu apa; plimbandu-mi mainile pana la baza fetei, sprijinindu-mi capul intre palme, uitandu-ma la proeminentele de pe perete, pierduta in timp, gandindu-ma la absurditatile neamului omenesc, cum ar fi asa-numitele superstitii legate de pisicile negre ce aduc ghinion. In acelasi sac erau si ciorile, sau cucuveaua, care se spune ca vesteste moartea, oricand ii este auzit cantul inconfundabil. Toate sunt niste prostii scornite de oameni inceti la minte si plictisiti de “moarte”.
Iti spun, nimic nu este mai periculos decat mintea omului prost si plictisit.
Nu ma consider o minte brilliant de stralucita, dar nu pot spune despre mine ca sunt proasta, nu. De altfel, ce om prost si-ar recunoaste prostia?


Coborandu-mi ochii din peretele de culoare azurie, privirea imi aluneca pe telefonul meu, Nokia, un telefon vechi, imprumutat de la sora mea, pe care il foloseam in absenta telefonului spart saptamana trecuta. Se pare ca primeam un apel de la un numar privat… Stai putin….
-Un apel! Am spus eu mirata. Nu mai primisem un apel de ceva vreme si eram putin fericita. Un apel pentru incantarea mea, da.
Ridicandu-l in graba, am apasat o tasta la intamplare, apoi am raspuns cu o voce putin timida si curioasa:
-Alo?
In timp ce eu asteptam vre-un coleg cu o invitatie in oras cu grupul, sau pe Sophie, prietena mea cea mai buna, cu vreo veste noua despre cuceririle ei fabuloase ce puteau face orice fata geloasa, la telefon a raspuns, insa…
-Buna ziua, am dori sa va prezentam noul nostru produs, un produs ce va va schimba…
…un tip care facea reclama la un oarecare obiect stupid, care nu ma interesa deloc. Nu eram de acord cu shopping-ul de prost gust de la oamenii care faceau reclama prin telefon, sau la televizor. Creatiile lor erau, de cele mai multe ori, cele care se stricau imediat cum vanzatorul pleca de la usa ta.

Intrerupandu-l din vorbele lui de “marketing” putin cam enervante, i-am trantit-o fara menajamente:
-Nu, nu am rabdare sa ascult prezentarea si nici nu sunt interesata, am spus rece si indiferenta, cat pe ce sa termin conversatia telefonica.
-Stai, nu inchide! S-a auzit aceeasi voce de baiat, dar de data asta putin panicata, decisa sa ma opreasca din scurtarea schimbului inutil de replici.
-Ce vrei?
-Kitty-Kat, nu ma recunosti? Ma simt ranit! Spuse el convins de vorbele sale, incat m-a facut sa ma chinui sa deslusesc vocea.
-… Pot sa cumpar o vocala? I-am raspuns, ironica. Nu aveam incredere ca ma cunostea, desi curiozitatea m-a convins sa nu inchid telefonul.
-Ha-ha, tot asa sarcastica ai ramas!... Uite, daca nu iti amintesti de mine prin telefon, poate vrei sa te uiti pe geam si sa vezi cu ochii tai ca nu te mint!
Stai… ce?
-Sa ma uit pe geam? Am soptit pentru mine, in timp ce mana in care tineam telefonul mi-a alunecat usor de la ureche, lasand-o libera pe langa corp.
Intrigata, am fugit aproape pana la geam, indepartand draperiile de culoarea prunelor coapte, ce aproape atingeau podeaua, deschizand apoi geamul, m-am uitat in jos ca sa descopar…NIMIC? Da, nimic! Nimeni nu era jos, in fata geamului. Nici macar intr-o parte, mai indepartata. Nu era nimeni in jur.

-Auzi, tu iti bati joc de mine? I-am raspuns, oarecum furioasa ca mintise, sperand ca inca mai era “pe fir”.
-Cum? Dar sunt aici!
Confuza, m-am mai uitat odata repede pe acelasi geam, urmarind acelasi traseu ca si mai devreme dar…Nimic! Nu stiu ce asteptam… Dar asteptam ceva!
-Alo? Intreb eu enervata, sperand sa nu fie o farsa jalnica, jucata la o petrecere stupida, menita sa ma faca sa imi ies din fire in timp ce pustii de la celalalt capat al “firului” sa moara de ras.
-Da..? Mi se raspunse cu o oarecare dulceata in voce, sunand ca si cum persoana ar zambi.
-Am verificat, nu e nimeni acolo jos. Spune-mi cine esti, sa o terminam odata! M-am rastit putin in telefon, asteptand raspunsul putin emotionata, as putea zice.
-Vai de mine, am spus sa deschizi geamul? Am vrut sa spun usa camerei tale, imi pare rau! Mi-a trantit-o repede, apoi a inchis telefonul cu un suras, de parca astepta extaziat sa deschid usa si sa ii sar in brate. Daca ar fi fost cineva acolo intr-adevar, asta e!

Am aruncat telefonul in aer, spre directia patului, asteptand sa ii aud caderea lina, dar a sarit de pe saltea, direct pe podea. Asa ca in locul unui fin “Puf”, s-a auzit ca si cum as fi doborat ceva mare, sunand mai de greaba ca un “POC!”.
Nu pot nega, am fost satisfacuta putin la vestea ca cineva, inafara de sora mea diabolica, Abe, pe numele ei real Abigail, era la usa camerei mele. Am mers incet pe covorul pufos din fata usii, pentru a nu fii auzita din cealalta parte, astfel incat cand m-am lipit de usa pentru a asculta sunetele din afara, am ajuns cu picioarele goale pe parchetul rece, descoperind un fior ce mi-a strabatut tot corpul.
Am auzit, nu as minti, doua serii de pasi pe hol ce s-au oprit in fata camerei mele, apoi chicotele surorii mele, infundate, de parca si-ar fi pus mana la gura pentru a nu fii auzita. Serios, ce-i cu atatea secrete? Satula de acest joc stupid, m-am dat inapoi si am deschis usa din lemn cu putere. Rezultatul a fost, ei bine, neasteptat.